Postat la: 29.12.2020 - 13:10

Doctrinele sunt întâmpinate cu reticență astăzi, preferându-li-se vederi apopiate de ceea ce se trăiește. Sensul istoriei fiind discutabil, fiecare caută să dea sens propriei vieți. Creștinismul a devenit din nou centrul de raliere a foarte multor oameni.

În vreme ce doctrinele sunt în jurul unor postulate și principii, creștinismul are în nucleu o personalitate: Isus din Nazaret, recunoscut drept Messia. Și astăzi, după două mii de ani, atracția sa este covârșitoare. Destinul și învățătura celui care a marcat cel mai mult istoria umanității sunt cheia vieții pentru o mare parte a oamenilor.

Mulți se socotesc creștini. Să întruchipezi însă învățătura lui Isus nu este deloc ușor, căci ea a ridicat cel mai sus exigențele față de conduita omului. De pildă, în Predica de pe munte, Isus a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Marcu, 5, 8); „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor" (5, 10); „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată" (5, 22); „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc" (5, 44); „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați comori în cer..., că unde-ți este comoara, acolo îți va fi și inima!" (6, 19); „pe toate câte vreți să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceți-le și voi lor" (7, 13)

Pentru cel care se pretinde creștin, se deschid prin urmare întrebări deloc facile. Unde ți-e inima? Ce ai făcut pentru dreptate? Cât de generos ești? Cum te-ai ferit de lăcomie și de restul păcatelor? Câtă reciprocitate ai manifestat ?

Se pot da numeroase exemple din realitatea imediată. Îmi stăruie în memorie ceea ce s-a petrecut la vizita Papei Francisc. În cuvântul său din Catedrala Neamului, Suveranul Pontif le-a cerut gazdelor „frățietate" și „să se ferească de amăgirile puterii". Dar abia a decolat avionul întoarcerii la Roma că, după ce a încurajat ura în societate, tocmai cel care se filmează duminica mergând la biserică a cerut condamnare pentru rivali, iar inși din „justiție" s-au executat.

Evident, în acest fel, mersul la biserică devine un ritual oarecare și nu pare să aibă ceva cu mintea și inima. Iar religia se înțelege precum spunea Mussolini în discuția sa cu Hans Frank: „religia este ca ceața" - adică nu obligă la ceva!

Sunt însă și reușite certe. Destui sunt cei care întruchipează exigențele lui Iisus, dar o fac în anonimat, tăcut. Și în România actuală sunt, de pildă, oameni care iau în grijă, dintr-un imbold lăuntric, copii abandonați și-i ajută să trăiască omenește și să învețe, până pot să se susțină singuri printr-o profesie.

Cum stau lucrurile însă cu cei ajunși în ierarhiile de astăzi, care se pretind creștini? Cazuistica este diversă. De la ignoranți și farsori, trecând prin rudimentari gomoși, la cei sincer dedicați preceptelor, care le și trăiesc.

Între personalitățile care întruchipează exigențele lui Isus, îl am în vedere aici pe Joseph Ratzinger. El și-a asumat să-l urmeze necontenit pe Isus.

M-am interesat devreme de Joseph Ratzinger. Aceasta pentru că la Filosofie și Sociologie, la Cluj, în 1966-71 se studia istoria religiei și s-a examinat celebrul aggiornamento al bisericii. Profesorul ne-a prezentat schimbările aduse de Vatican II și ne-a trimis la lecturi. Nu știam atunci exact cine concepuse rezoluțiile Conciliului, dar cu timpul am descoperit autorul principal - Joseph Ratzinger. Am citit neîntrecuta sa Introducere în creștinism (1968), care te pune pe direcția unui creștinism trăit. Apoi, în Germania fiind, am citit publicații ale arhiepiscopului de München-Freissing și am fost în capela sa. Am și inițiat prima traducere la noi. Ca rector, am propus acordarea titlului de doctor honoris causa al universității clujene cardinalului Joseph Ratzinger. După ce am susținut, în 2005, o conferință la Universitatea Gregoriana din Roma, alături de cardinalul Etchegaray, acesta m-a introdus la noul papă. Ulterior am obținut pentru colegii de la Universitatea Babeș-Bolyai o primire în grup la Sfântul Scaun. Benedict al XVI-lea s-a îndreptat spre noi cu brațele deschise și a exclamat „Eu sunt unul dintre ai voștri!". Semnul unei umanități adânci!

Ca papă, Joseph Ratzinger a scris monografia Isus din Nazaret (2006), care propunea lumii asumarea explicită a lui Isus. De altfel, teologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus adevărat şi reasumării căii creştine de viaţă plecând de la Isus Cristos. „Şi în zilele noastre - scria papa - salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi dacă descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă" (The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, Harper, San Francisco, 2007). Problema care s-a profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, în succesiunea lui Romano Guardini, era aceea de a-l regăsi pe Isus în aşa fel încât să fie scos din dependenţa de cel care îl abordează. Isus trebuie să conteze așa cum a fost. „Adevăratul chip al lui Iisus" a redevenit astfel temă, înăuntrul reasumării „misterului lui Dumnezeu".

Joseph Ratzinger a îmbrățișat această optică și a elaborat o teologie cristocentrică, construindu-se, în același timp, pe sine. El a reafirmat înțelesul originar al credinței - să crezi în existența lui Dumnezeu, să-i urmezi poruncile și să-ți pui soarta în mîinile sale. Joseph Ratzinger a devenit cel mai profilat gânditor al contemporaneităţii care și l-a asumat explicit pe Isus Cristos.

Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a interogat credinţa în Isus nu doar în teologie, ci și pe terenul istoriei înseşi. El a și contribuit la schimbarea conceperii bisericii. Deja în scrierea de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanţă de neoscolastică, pe care unii o mai iau și astăzi drept culminația creștinismului, în favoarea „omului frământat, suferind, întrebător". Autoconstrucţia lăuntrică a persoanei a socotit-o mereu culminaţia istoriei pământeşti.

Din orizontul autoconstrucţiei au plecat iniţiative teologice şi larg culturale ale profesorului, apoi, ale Cardinalului Ratzinger și, în final, ale Suveranului Pontif (detaliat în A. Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Meteor Press, București, 2018, ediția a doua). De exemplu, de aici a început distanţarea sa de neoscolastică. De aici asumarea bisericii drept cadrul înnoirii creştinismului. De aici contribuţia sa creatoare de epocă la Vatican II şi pledoaria pentru asumarea ca întreg a deciziilor Conciliului. De aici necurmata sa argumentare pentru cristocentrism. De aici distanțarea sa polemică de teologii politizante. De aici opţiunea pentru un aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapajele modernităţii. De aici originalele sale evaluări ale evoluţiei bisericii, Europei şi ale lumii de azi. De aici convingerea că „a fi om nu este simplu, un dat static, ce-i revine individului de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de a deveni om".

Avem din acest an prima biografie adusă la zi a lui Joseph Ratzinger - cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini) - o scriere monumentală ce epuizează sursele de documentare. Constatarea tulburătoare este aceea că "viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, Fiul lui Dumnezeu" (p.1015), și dezlegării ei. Ampla monografie Jesus von Nazaret, prima în istorie scrisă de un papă, a dat răspunsul teologic, filosofic și larg cultural.

Răspuns este însă, aș adăuga eu, și conduita în viață pe care și-a ales-o Joseph Ratzinger. El a formulat argumentul că examinarea istorică ne poate spune mult despre Isus, dar nu ne poate reda Cristosul din el. Isus Cristos este profund unic și ne adresează exigențe neobișnuite. Odată satisfăcute, acestea sunt sursa unei bucurii incomparabile. Joseph Ratzinger a și completat, de altfel: "Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă. Isus nu este adresa potrivită pentru cine vrea confort" (p.803). Isus a configurat o cu totul altă conduită a omului în lume.

Joseph Ratzinger a ales să-l urmeze pe Isus și a fost consecvent. În preajma Crăciunului din 2020, provocările la adresa vieții oamenilor sunt mari și stârnesc multe întrebări. De aceea mă opresc la această viață care l-a urmat pe Isus și caut să o captez sub cîteva opțiuni elocvente.

Cu ani buni înainte de a fi ales pontif, Joseph Ratzinger i-a cerut papei Ioan Paul al II-lea în mod repetat aprobarea să se retragă din fruntea Congregației pentru Puritatea Credinței și să se întoarcă în Germania, spre a-şi desăvârşi opera teologică. Ioan Paul al II-lea i-a dat celebrul răspuns: nici pe Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viaţa din această lume, încât misiunea continuă. Așa s-a ajuns ca ultima discuție a lui Ioan Paul al II-lea pe Pământ să fie cu cardinalul Joseph Ratzinger.

Convingerea mereu afirmată de Joseph Ratzinger este aceea că nu puterea trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răspunderea. Deja la Conciliul Vatican II, el a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, reflecție asupra izvoarelor creștinismului, autenticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei liturgii care mijlocește bucuria în fața cuvântului lui Dumnezeu" (p.837). Ca papă, a pus în aplicare toate acestea. De altfel, în fiecare zi în care îi reprezenta pe cei 1,2 miliarde de creștini catolici, el s-a întrebat dacă este pe măsura răspunderilor, nu ce putere îi conferă funcția (p.806). El spunea colaboratorilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți despre munca noastră, pentru a extinde o putere. ...Noi muncim în adevăr, încât rutele lumii să fie deschise pentru Cristos" (p.814-815). El a și cerut renunțarea la privilegii ecleziale. Benedict al XVI-lea a renunțat, între altele, la denumirea „patriarhul Occidentului" (p.814), veche de o mie cinci sute de ani, tocmai pentru a semnala voința de înțelegere cu celelalte biserici, în locul oricărei aspirații la supremație.

Pentru Joseph Ratzinger, Isus a fost nu numai tema de studiu, ci și pilda. Să rămâi tu însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când opiniile despre tine sunt nedrepte, a fost continuu deviza sa.

De exemplu, Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai discutate personalităţi de pe glob mult înainte de a fi ales papă. Probabil că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect al Congregaţiei. „Panzerkardinal" şi „Rottweiler-ul lui Dumnezeu" erau doar două dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulaţie. Mai ales că pe lume sunt destui inși obsedați să atârne etichete personalităţilor greu de atacat cu argumente!

Joseph Ratzinger şi-a continuat însă neabătut drumul şi a surprins lumea cu fiecare ocazie. În 1988, de pildă, credincioşii de la Lutheran Center on Religion and Society (New York) au fost uimiţi să-l vadă pe responsabilul temutului Sanctum Ufficium promovând teologia drept „conversaţie".

După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost neașteptat: „tu ești de-a dreptul nebun... Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit" (p.767). Contracandidatului principal la scaunul petrin, prestigiosului biblist Martini, Joseph Ratzinger i-a spus din vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau și vă sunt recunoscător să spuneți aceasta prietenilor Dvs." (p.781).

Cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger reflecția lui Isus: „fie voia ta, Doamne". Iar un venerabil cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere <urmează-mă!>, atunci amintește-ți ceea ce ai predicat. Nu te opune! Fii ascultător, așa cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă". Este adevărat, Joseph Ratzinger și-a amintit nu numai ce a spus el însuși la plecarea în lumea drepților a fostului papă, ci și îndemnul adresat de Ioan Paul II contemporanilor: „nu vă fie frică!".

În Conclavul din aprilie 2005, cardinalul Ratzinger s-a apropiat surprinzător de repede de majoritatea de două treimi plus unu de voturi, presupusă de alegere. După propria mărturisire, „eram în colimator şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat... Credeam că încheiasem opera vieţii mele şi speram la ani mai liniştiţi".

La câțiva ani după alegerea lui Benedict al XVI-lea (2005), cardinalul Bergoglio declara presei: „În acel moment al istoriei Ratzinger era unicul om cu statură, înțelepciune și experiența necesară pentru a fi ales" (p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun" (p.1021). Această unitate între convingeri, gândire și faptă a fost de nezdruncinat la Joseph Ratzinger. Și astăzi, în crizele lumii el vede legate „criza credinței" și „criza existenței creștine" (p.1074). De altfel, le-a abordat pe fiecare cu rezultate de cotitură.

Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger încep șă fie scoase la iveală și abia se pot lista. De exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine biserica - din studii, desigur, dar și din contacte la fața locului pe întreg globul. A condus cea mai extinsă biserică din istoria de până atunci - deja 67% dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici, latino-americani. De la Pius II, din secolul XV, nu a mai fost o personalitate culturală de anvergura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus exact, cu "o nouă inteligență în descifrarea secretelor credinței" (p.809). Pentru prima oară pe Scaunul petrin a urcat un teoretician de prim rang al modernității (p.808) și un gânditor capabil să abordeze cu succes postmodernitatea. A fost primul papă care a înfruntat globalizarea și a argumentat că în creștinismul ce revine la Isus este soluția mai profundă. Niciodată un papă nu a mers dincolo de condiția de preot atât de departe (p.868), intervenind în dezbaterile privind direcția spirituală a lumii. Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger şi cel mai proeminent filosof al timpurilor de azi, Jürgen Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare între cele mai profilate conştiinţe pentru a clarifica situația epocii. Niciodată un ierarh nu a lămurit atât de amplu ce este „iubirea (Liebe)", miezul învățăturii lui Isus (p.862). Niciodată până atunci cuvântul unui papă nu a ajuns la atât de mulți oameni - reflecțiile sale, inclusiv cărțile, enciclicele și omiliile, fiind preluate instantaneu de media (p.826). „Papa scriitor" (p.1027) s-a adresat intelectualilor pe o scară și cu o adâncime fără precedent (p.829). El a și oficiat la cea mai largă reuniune liturgică a tuturor timpurilor - cu aproape două milioane de participanți, 800 de episcopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Köln-ului - și a pledat cel mai convingător pentru intrarea creștinismului în dezbaterea publică (p.960). Benedict al XVI-lea a adus schimbări pe o gamă largă în liturgie (p.873), în unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei. El a pus în mișcare programul „ecologiei umane" (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.

Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă asupra societății moderne târzii. Chiar în prima predică în calitate de Pontif a vorbit despre „pustiul" societăților în care trăim. „Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii sufletului, încât nu se mai știe de demnitatea și calea omului". La ieșirea din „pustiu" nu se ajunge oricum. Apelul stăruitor a fost, cu fiecare ocazie, „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii conform planului Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut de Fiul său" (p.820). Benedict al XVI-lea a adus cele mai solide argumente pentru ideea că „nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)".

Înțelegerea mai adâncă a istoriei îl caracterizează. Joseph Ratzinger a înfruntat cele mai dificile subiecte ale istoriei: de la regăsirea fundamentului iudaic în creștinism și reașezarea postscolastică a bisericii, trecând prin lămurirea diferenței dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la un Islam nemulțumit de realitățile lumii, la direcționarea modernității, deschiderea religiei spre noile revoluții din științe și articularea „noii sinteze umaniste". El a respins continuu înțelegerea simplificată a istoriei, care a umplut pe nesimțite publicații și minți. Thomas Mann acuzase căderea Germaniei în anii treizeci pe mâna celor mai nepregătiți și mai agresivi („die Untersten"). Joseph Ratzinger știa, la rândul său, că istoria o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea elite capabile. Dar o fac și răufăcători care ajung să decidă soarta celorlalți. Împotriva tentațiilor de a simplifica istoria trecută, pictând-o în alb și negru, el a subliniat că, în calitate de oameni, nu dezlegăm toate misterele istoriei (p.842), încât în anumite împrejurări înțelepte sunt „iertarea și concilierea (Vergebung und Versöhnung)".

Joseph Ratzinger a făcut regulă din maxima formulată de Isus însuși că „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru" (Marcu, 10, 44). „Slujirea" celorlalți ar trebui să fie înainte de orice - atunci când cineva preia roluri publice. Cu cât este mai înalt rolul, cu atât trebuie să fie mai mare disponibilitatea la sacrificiu. Un ierarh trebuie să fie gata de martiriu pentru dreptate în jur. Pentru un papă, adăuga Joseph Ratzinger, ceea ce contează „nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi"(p.55). Lumea este astfel că, „dacă un papă primește doar aplauze, ceva nu este în regulă" (p.808).

Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cuvine să rămână uman în orice manifestare, inclusiv în gesturi față de cei de aproape. El însuși a făcut neabătut astfel de gesturi. De pildă, prietenilor care au trecut de la tutuire la adresarea cu Sfinte Părinte le-a spus că „între noi rămâne totul ca totdeauna" (p.806). A vizitat o închisoare din Roma și le-a spus deținuților că „mi se pare important să se gândească bine despre voi" (p.853). Cineva care lucra la cabinetul său a smuls și furnizat presei documente, dar i-a acordat iertarea. Un colaborator apropiat a și remarcat că Benedict al XVI-lea „era prea blând cu dușmanii și nu a întreprins ceva destul de clar împotriva lor". Nu era înțelegerea lui a felului de a fi!

De aceea, Benedict al XVI-lea nu a făcut caz niciodată de răspunderea altora pentru situații pe care a trebuit să le gestioneze. El știa bine cât de aspre sunt realitățile lumii. A și spus, ca papă, „rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor" (p.805).

Demisia unui papă nu este o premieră și se vor mai trăi demisii. Codex Iuris Canonici reglementează, de altfel, această posibilitate (p.1023). Antecesori ai lui Benedict al XVI au și semnat declarații în care cereau să fie înlocuiți dacă intervine o piedică majoră. Chiar Ioan Paul al II-lea a luat în considerare eventualitatea demisiei. Benedict al XVI a demisionat ca gest suprem de noblețe, dictat de chestiuni de sănătate, gest grăbit, poate, de o benignă trădare.

Ca lucrător în grădina Domnului, cum se considera, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească intens timpul în serviciul datoriei. Ne dăm seama și din orarul său diurn. Scularea era la ora 5.30. Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După micul dejun, Papa primea, în 30-45 minute, briefing-ul secretarului asupra primei corespondențe, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor și al programului primei jumătăți a zilei (audiențe și treburile diocezei de Roma). La ora 10, Papa avea pe birou oglinda presei internaționale. Între orele 11-13, se desfășurau audiențe și se examinau chestiuni de administrație și de diplomație cu responsabili de resorturi. După masa și pauza de prânz, urmau lecturi de documente și rezolvări de probleme. Între orele 18-19, Benedict al XVI-lea făcea analize cu demnitarii Vaticanului. Cardinalul Grocholewski îmi povestea că săptămânal urcau la biroul papei cam 400-500 de spețe pentru decizie. La orele 20.45, papa intra în program privat, ce includea urmărirea de concerte, competiții, filme și, de asemenea, pregătirea pentru serviciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de marți era liberă, iar o zi pe săptămână Benedict al XVI-lea a dedicat-o scrisului. Și-a scris singur omiliile, discursurile, intervențiile!

Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat de solida sa calificare și de imensa sa cultură. El stăpânea limbile clasice (ebraica, greaca, latina). Vorbea oricare dintre limbile de mare circulație de astăzi. La Sorbona a uimit franceza lui. Engleza și italiana pe care le vorbea erau socotite dintre cele mai bogate. Spaniola și portugheza îi erau familiare. Benedict al XVI-lea se adapta pe loc la limba pe care o stăpânea interlocutorul. Cu Vladimir Putin discuta în germană. Benedict al XVI-lea vorbea unsprezece limbi. A învățat poloneza pentru a se adresa direct unui popor.

Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe oamenilor care urcă în ierarhii, aproape pentru orice fac: „doar este șef!", „așa este politica!" sunt justificările superficiale ce se dau în mod curent. La Joseph Ratzinger, nu a fost cazul de justificări de acest fel. Așa cum au observat printre contemporani chiar lideri ai celor mai mari puteri, persoana era cu totul alta. Joseph Ratzinger s-a construit în jurul deciziei mature de a-l urma pe Iisus, cu tot ceea ce implică aceasta.

Andrei Marga

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu