“Sunt casatorit cu Aura, dar intre noi nu mai e ce-a fost. Mi-am facut-o amanta pe Diana. Intr-o zi a venit la mine si mi-a dat o veste, care m-a prabusit. Nici gand sa fie gravida, mai grav…

Postat la: 16.09.2017 11:15

Mircea
Eram casatorit si traiam o dragoste perfecta. Nu cu Aura, sotia mea, asa cum s-ar putea crede. O iubeam si pe ea, dar altfel, asa cum iubesti o prietena veche. Aura imi facuse cu aproape doi ani in urma cel mai frumos cadou pe care o femeie il poate face unui barbat: imi oferise o viata, o minune de copil, un baietel pe care-l iubesc nespus. Teodor, copilul nostru, este sufletul meu.

De la distanta, am fi putut parea o familie perfecta. O familie fericita. Poate ca eram fericiti, dar fiecare in parte. La un loc, doar paream fericiti. Aura nu stiu daca este cu adevarat multumita de viata ei. Banuiesc ca este, dar nu stiu sigur, pentru ca n-am intrat in amanunte. Nu am simtit nevoia sa fac asta, deoarece comunicarea dintre noi are firele incalcite pe undeva si nu mai simtim lucrurile cu aceeasi intensitate.

Dupa nasterea lui Teodor, treptat, Aura a inceput sa se schimbe. A devenit o femeie indiferenta, sceptica, aparent multumita cu ceea ce este si cu ceea ce are, lipsita de dorinta de a mai cauta ceva. Cercetarile si analizele nu sunt pentru ea. O obosesc. A devenit, deopotriva, placida. Nimic n-o atinge, nimic n-o deranjeaza. Nu se extaziaza in fata marilor bucurii – poate ca nu le are, dar nici nu le cauta – si nu pare doborata de necazuri, atunci cand acestea apar.

O vreme, m-am crezut capabil s-o bag in revolutii interioare, s-o schimb, sa-i provoc revenirea la ceea ce era pe vremea cand ne-am cunoscut. Eforturile mele au fost insa zadarnice. Recunosc, poate ca ar fi fost sanse, dar, de la un moment dat, n-am mai incercat nimic. Nu mai simteam nevoia.
La vreun an dupa nasterea baietelului nostru, m-am indragostit si astfel am realizat ca pe Aura n-o iubisem niciodata atat de mult. Apa-ruse in viata mea Diana, iar Aura ramasese doar cu rolul de nevasta si de amica. Nu si cu acela de iubita.

De Diana ma legasem cu o patima aproape adolescentina. Imi raspunsese cu aceeasi masura, banuiam ca ar fi putut fi chiar si mai mult, dar, din pacate – crezusem eu atunci -, mai mult nu se putea. Diana era la randul ei casatorita. Nu se intelegea prea grozav cu sotul ei, asa cum nici eu nu ma intelegem prea grozav cu sotia mea. Trebuia sa pastram insa aparentele. si Diana avea un copil, un baietel de trei ani, si, oricat mi-ar fi fost mie amanta, iubita, nu putea sa uite ca era si mama. O vreme a fost, asa cum v-am spus, si sotie. Din nefericire, nu a mea. Pe vremea aceea, imi doream sa scape de motivul supararilor ei, sa divorteze de sot si sa incercam sa ne cladim un viitor impreuna. si, intr-o zi, despartirea pe care o dorisem s-a intamplat…

— Am terminat cu Ovidiu. Divortez…

Desi crezusem ca o doresc, vestea m-a luat pe nepregatite.

— Cand? Cum?

— Am stabilit de comun acord toate datele problemei. Ovidiu nu-mi va face greutati, nu-mi va pune piedici. Copilul ramane la mine. Am facut intre noi chiar si partajul… E bine, Mircea. E foarte bine. Vom putea fi impreuna, voi putea fi numai a ta!
Realitatea nu mai semana cu visul. Se nasteau intrebari, se iveau probleme. Existenta unui sot pentru ea si a unei sotii pentru mine facea legatura noastra romantica si misterioasa. Eram fiecare la adapost. Ce trebuia sa fac eu acum?

Dupa doua luni de la vestea pe care mi-o daduse, deja Diana finalizase divortul. Timpul incepea sa ma preseze. Daca inainte eram la adapost de schimbari fundamentale, acum acestea bateau la usa mea. Iar eu intelegeam ca-mi convenise mai mult cum stateau lucrurile inainte de divortul Dianei. Acum, totul mi se parea ca un joc de sah. Ea mutase. Urmam eu. Iar eu nu voiam sa mut, pentru ca-mi convenea situatia. Diana nu m-a fortat. A asteptat, dar chiar si asteptarea ei mi se parea o povara; rabdarea ei ma tulbura si-mi impunea un drum de urmat. Nu o iubeam pe Aura. De asta eram sigur. Eram indragostit de Diana. si de asta eram sigur. Mai era insa o persoana care atarna imens in echilibrul jocului. Iar pe acea persoana n-as fi inselat-o pentru nimic in lume, fiindca era copilul meu.

— Nu pot acum, Diana. Nu inca…

— O iubesti pe Aura, nu?

— Poate c-o iubesc, dar nu asa cum iubeste un barbat o femeie. O iubesc ca pe-o prietena, ca pe-o sora… Atat.

— stiam eu! Eram sigura ca, daca vei fi pus vreodata sa alegi intre mine si nevasta-ta, o vei alege pe ea!

— Nu ai dreptate, Diana. Niciodata nu am gandit asa. Tu esti femeia pe care-o iubesc, tu esti femeia alaturi de care as dori sa-mi petrec prezentul si viitorul. Nu Aura este aceea, ci tu. Tu! Intelegi? Am insa niste datorii…

— Morale, nu-i asa?
Am fost tentat sa-i raspund ca nu e vorba despre datorii morale. Am fost o clipa tentat sa-i spun adevarul. Sa-i spun ca-mi iubesc prea mult copilul ca sa fiu in stare sa plec de langa el. Sa-i spun ca nimic nu ar putea inlocui bucuria de a ma juca seara, la intoarcerea de la serviciu, cu baietelul meu, bucuria de a-i auzi vocea, glasciorul subtirel, rostind cristalin si cantat numele meu „taa-ti”, ca nimic nu ar putea cantari cat fericirea de a-l privi cum doarme linistit.

Aveam nevoie sa fiu langa copilul meu, iar o eventuala despartire de Aura ar fi facut nesigur acest lucru. La un eventual divort, nu sunt sigur ca judecatorul mi-ar fi incredintat mie copilul. Nu puteam sa-i spun ca, daca as fi obligat sa aleg intre Aura, sotia mea, si ea, Diana, suprema mea dragoste, l-as alege pe Teodor, copilul meu. Ar fi fost definitiv, ar fi sunat ca o sentinta prematura data iubirii noastre de un judecator nedrept.

Diana ar fi inteles ca impotriva lui Teodor nu avea cum sa lupte. Nu ar fi avut nicio sansa. Aura ma putea dezamagi. Chiar ma dezamagise, daca ajunsesem s-o insel si sa iubesc alta femeie. La randul ei, chiar si aceasta femeie ma putea dezamagi. Nu suntem perfecti niciunul. Nici eu, nici Diana. Putem gresi. Un copil insa, copilul meu, oricat ar fi gresit vreodata, i-as fi trecut cu vederea, fiindca era sange din sangele meu, carne din carnea mea. Era semnul pentru viitor ca si eu am existat pe acest Pamant. Poate folosesc cuvinte mari, dar asa simteam. Asa simteam si nu aveam cum sa-i spun Dianei toate astea, desi sunt sigur ca, in parte, le banuia. Avea si ea un copil si stia ce inseamna iubirea de parinte. As fi facut-o sa se indeparteze de mine, sa fuga de barbatul „cu obligatii” care eram.

Am preferat, asadar, sa-i raspund cu lasitate, folosind chiar scuza pe care mi-o oferise ea si evitand sa intru in toate aceste amanunte:

— Da, Diana. stii foarte bine ca am datorii morale. Iar pentru asta am nevoie de timp. De mult timp…

A zambit misterios, insa in zambetul ei am simtit ceva ofilit, de parca toamna realitatii i-ar fi atins cu aripa rece floarea buzelor.

— stiu ca ai avea nevoie de timp, Mircea. Timp insa nu am nici eu. Nu e la mine timpul, ca sa-ti pot oferi o bucatica din el.

Discutia aceea s-a incheiat atunci. Diana nu a mai incercat sa-mi ceara o limpezire a situatiei. Am revenit eu o singura data asupra subiectului, din cauza ca aveam remuscari si pentru ca simteam ca dragostea mi se scurge printre degete. O iubeam pe Diana, era parca singura femeie pe care o iubisem cu adevarat. Poate ca, in afara ei, nu iubisem pe nimeni. Mi se paruse doar ca iubesc.

Nu voiam s-o pierd. Nu stiam ce se va intampla daca o pierd. A respins incercarea mea. A arborat acelasi zambet misterios si ofilit si a facut cu mana un gest menit parca sa indeparteze norii negri ce se adunau catre noi:

— Ei, la naiba cu asta! Cine poate sti ce ne ofera viitorul? Ce rost are sa ne pierdem timpul pretios cu asta? Sa profitam de prezent, Mircea. Sa traim clipa! E tot ce^ avem. Restul e doar pura fictiune. Intrebari fara raspuns, supozitii, banuieli. Nimicuri… Clipa e totul!

Simteam insa ca nu va mai dura prea mult clipa asta. Ca episodul fericirii mele avea sa se incheie si un alt episod de viata avea sa ii ia locul. Nu la fel de fericit. Asteptam. stiam ca va veni, iar el nu s-a lasat asteptat prea mult…

Dupa despartirea de Ovidiu, Diana devenise o femeie libera. Putea sa aleaga. O femeie casatorita nu joaca pe mai multe fronturi decat daca are serioase probleme de comportament. Are un amant si atat. E de ajuns si unul ca sa-si razbune nefericirea casnica. O femeie divortata are optiuni. Ocaziile se indesesc. Prezenta unui sot, chiar si doar iluzorie, are darul de a-i alunga pe eventualii pretendenti, cel putin pe cei mai slabi de inger sau mai dotati cu moralitate. Acum insa, acestia au inceput sa apara.

— Am iesit aseara la teatru cu un fost coleg de liceu. Vai, a fost grozav! M-am simtit deodata tanara. Parca eram adolescenta! Am depanat amintiri, am vorbit vrute si nevrute!

— M-ai inselat?

— Bravo, domnule! Eu iti spun tot, iar tu ma banuiesti de tradare?!

— Ma doare sa stiu ca un alt barbat te poate face sa te simti bine!

Chiar ma durea. Un barbat vrea de obicei ceva anume. Toata lumea vrea intotdeauna ceva, chiar daca nu stie sau daca disimuleaza.

Nu aveam insa cum sa impiedic acest lucru. Nu puteam sa-i cer Dianei sa stea acasa doar pentru ca asa voiam eu. Nu dispuneam de timpul meu. Trebuia sa ofer din el si propriei familii. Copilului meu. Ea era o femeie libera. Eu, nu.

Situatiile de genul acesta s-au repetat. Iesirile iubitei mele cu X sau cu Y s-au inmultit. Cand am incercat s-o temperez, s-o rog sa nu-mi rascoleasca sentimentele, mi-a reprosat:

— Eu ti-am impus ceva, Mircea? Te-am obligat sa faci ceva doar pentru ca asa am eu chef?

Nu ma obligase sa fac ceva anume, dar o iubeam si era o mare povara sa stiu c-o impart cu altii. Nu aveam dovada ca iesirile ei cu diverse cunostinte ar insemna mai mult, dar chiar si asa eram gelos. Cu sotul ei ma simtisem capabil s-o impart, cu lumea intreaga eram prea slab sa pot lupta. Iar Diana avea in fata lumea intreaga!

Nu stiu precis cand s-a produs ruptura dintre noi. A fost un fenomen treptat, nu a luat nastere dintr-odata. Simteam in fiecare clipa ca o pierd. stiam ca totul se va sfarsi asa si eu nu voi avea cum sa impiedic acest lucru. Iar asta ma facea si pe mine sa ma intorc, incet-incet, spre familia mea, cautandu-mi acolo refugiul si sprijinul, mutandu-mi preaplinul de sentimente in alta directie. Diana nu mai reprezenta o destinatie sigura. A venit si ziua cand ea mi-a spus:

— Imi pare rau ca se termina asa, iubitule, dar trebuie sa se termine. Vreau sa-mi refac viata, iar tu nu vei putea sa-mi oferi asta. Am fost ceruta in casatorie si cred ca voi raspunde afirmativ. Tu erai prima optiune. Daca te aveam pe tine, nu mai era nevoie de nimeni. Dar asta nu se poate. Nu-ti pot cere sa-ti parasesti familia pentru mine. Nu-ti pot cere sa-ti parasesti copilul pentru mine. Inteleg si trebuie sa ma retrag din viata ta, inainte de a-ti face rau.

Avea lacrimi in ochi. As fi vrut sa am si eu lacrimi in ochi, dar mi-am dat seama ca nu sunt capabil de asa ceva. Am constatat, brusc, ca nu simteam atat de mult pentru Diana incat despartirea de ea sa-mi smulga lacrimi. Un episod se incheia, urma altul.

La o luna dupa despartirea de Diana, am cunoscut-o pe Cristina…

Sunt casatorit si traiesc o dragoste aproape perfecta. Nu cu Aura, sotia mea, asa cum s-ar putea crede. Nu. O iubesc si pe ea, dar altfel, asa cum iubesti o prietena veche.

Aura mi-a facut cu mai bine de doi ani in urma cel mai frumos cadou pe care o femeie il poate face unui barbat: mi-a oferit o viata, o minune de copil, un baietel pe care-l iubesc nespus. Teodor, copilul nostru, este sufletul meu. N-as putea renunta la el niciodata, oricat de multe iubiri mi s-ar ivi in drum si oricat de mult as crede eu ca as putea fi fericit cu adevarat. Pentru el, pentru baietelul meu, raman pentru totdeauna la familia mea!
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.
Distribuie:  

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu