Peripetii la Ziua Marinei. Premiul cel mare (galerie foto)

Postat la: 16.08.2019 02:12

Pe comandorul Mircea Matei vi l-am prezentat în unul din episoadele anterioare[1]. Deși nu mai este printre noi, amintirile pline de har și umor pe care mi le-a încredințat mă fascinează ori de câte ori le răsfoiesc și recitesc. Printre ele, și un episod în care descrie cum s-au desfășurat competițiile marinărești organizate cu prilejul Zilei Marinei, în 1947.
 

O tradiție cu inflexiuni propagandistice

 
Din presa vremii aflăm cum s-a derulat, minut cu minut, manifestările de Ziua Marinei, vineri, 15 august 1947, la Constanța: “O mulțime de oameni au ocupat încă de dimineață catargele și balustradele canonierelor „Stihi”, „Ghiculescu” și distrugătorului „Mărăști”, care închideau în careu nava-școală “Mircea”. După sosirea generalului de corp de armată Lascăr Mihail, ministrul Apărării Naționale, la bordul navei-școală ”Mircea” se oficiază un Te-Deum. În timp ce se cânta „Ruga”, ancora de flori este aruncată în mare, ca un omagiu adus miilor de marinari care își dorm somnul în adâncurile ei.
 
Printre oficialitățile militare s-au numărat și generalul de corp de armată Stănculescu Botea, comandorul Eugeniu Săvulescu, comandantul Marinei Regale, comandorul Paul Diaconescu, comandantul Comandamentului Litoralului Maritim și Fluvial, colonelul Focșăneanu, locotenent-colonelul Slăvescu, dl. D. Feodorov, consulul sovietic la Constanța, căpitanul de rangul 3 Birnek, șeful de stat major al Bazei Navale Sovietice, precum și numeroși alți ofițeri.
 
În cuvântul său, comandorul Eugeniu Săvulescu a spus, printre altele: «Marina Română democrată s-a născut la 12 octombrie 1945 (sic!) când guvernul Uniunii Sovietice, printr-un gest mare în istorie, a cedat României o parte din flota de război, care fusese capturată în cursul operațiunilor cu un an înainte. Recunoștința către U.R.S.S. și prietenia sinceră cu Marina Sovietică s-a impus deci din prima clipă pe frontispiciul noii Marine.
 
Îmi permit să reamintesc aici cuvintele pe care amiralul Bogdenko, mare prieten al României și al Marinei Române, le-a spus comandantului sovietic care a adus aceste nave de la Sevastopol: «Du-te și asigură poporul sovietic că am predat aceste nave pe mâini bune.». În intervenția sa, ministrul Apărării Naționale a ținut să precizeze: «Tradiția acestei sărbători, renăscută sub Guvernul d-lui Dr. Petru Groza, va rămâne deci strâns legată pentru totdeauna de gestul Uniunii Sovietice și de actuala conducere democratică a țării.
 
În lumina acestui adevăr istoric și în respectul memoriei eroilor Marinei Române și Sovietice, privind realitățile în față, reînnoim hotărârea de a continua lupta de apărare a idealurilor pentru care ei s-au sacrificat, făcându-ne un crez din lupta contra fascismului, reacțiunii și imperialismului agresiv, apărarea cuceririlor democratice și ridicarea cât mai sus a maselor muncitoare de lucrători, țărani și cărturari, prietenia sinceră cu toate popoarele iubitoare de libertate și, mai ales, cu popoarele sovietice, alături de ai căror eroi dorm luptătorii români. Urez Marinei noastre democrate spor la lucru și progres în străduința ei de propășire pentru binele poporului.».
 
După decorarea ofițerilor, subofițerilor, maiștrilor și ostașilor care s-au evidențiat prin merite deosebite în activitatea de dragaj, au urmat întrecerile nautice, încheiate cu înmânarea premiilor. Invitații de onoare au participat o plimbare în larg cu canoniera „Ghiculescu”.[2]
 
În articolul intitulat “Ziua Marinei democrate”[3], comandorul Eugeniu Săvulescu, comandantul Marinei Regale, menționa: “Ca orice alcătuire în cadrul societății, Marina Română Democrată are o zi pe an hărăzită bilanțului activității depuse, sărbătoririi rezultatelor obținute și mobilizării forțelor ei pentru noi realizări pe viitor.
Pentru Marină această zi este 15 august.
Aleasă în mijlocul verii, când activitatea pe ape este mai vie ca oricând și când suflarea marinărească are dreptul să se bucure de fructul muncii ei, Ziua Marinei este așteptată cu drag și cu entuziasm.
 
De data aceasta, Ziua Marinei este sărbătorită într-un cadru mult mai larg. Ea depășește marginile strâmte ale unei categorii profesionale și se răsfrânge asupra întregului popor. Motivele sunt multe. Marina Democrată a spart zidurile care o închideau în castă și, pășind alături de întregul popor, și-a luat partea sa de sarcină pentru refacerea țării. Este adevărat că preocuparea centrală a Marinei Democrate a fost aceea de refacere a flotei și deschidere a drumurilor navigabile pe Mare și Dunăre, și că instruirea cadrelor și trupei a fost urmărită îndeaproape pentru a avea elemente bine pregătite, dar, pe lângă aceste preocupări profesionale, Marina Regală a pus umărul pentru împlinirea dezideratelor întregului neam.
 
Ea a știut să fie alături de toată suflarea conștientă a Patriei la 19 noiembrie 1946, când și-a spus cuvântul pentru un guvern al poporului. Marinarii au muncit pământul și au concurat la salvarea Moldovei pustiită de secetă, cu același entuziasm cu care au combătut orice act al reacțiunii și cu aceeași dârză hotărâre cu care au știut să-și democratizeze cadrele.
 
În anul ce s-a scurs, Marina Democrată s-a dovedit a fi un tot unitar, braț de nădejde al poporului și să nu uităm că brațele Marinei de azi sunt brațele marinarilor conștienți de drepturile poporului muncitor și aprigi cu dușmanii lui dinăuntru sau din afara hotarelor. Pentru viitor, Marina Democrată își va păstra linia de conduită trasată de la 23 august 1944 și definitivată la 6 martie 1945, de la care nu se va îndepărta nici o clipă și care este chezășia viitorului strălucit al țării și al ei însăși.
 
Nimeni nu va opri ca șantierele și atelierele Marinei Regale să lucreze pentru dezvoltarea flotei, cu atât mai mult cu cât economia națională este astăzi un drum sănătos, grație muncii încordate a muncitorilor progresiști și a acordurilor comerciale echitabile și prietenești realizate cu Uniunea Sovietică. Propășirea Marinei Române mai este garantată, în paralel cu eforturile pe care le depune ea, și de înțelegerea largă a guvernului țării, care știe foarte bine că dispunând de o flotă puternică, porturile - plămânii țării - se deschid larg economiei naționale și că, în același timp, o flotă puternică și bine înzestrată înseamnă o Românie bine apărată.
 
Acest lucru l-a știut bine și marea noastră prietenă Uniunea Sovietică, care, înapoindu-ne cu atâta mărinimie o parte din navele de captură, a permis să se pună bazele noii noastre Marine Democrate. Uniunea Sovietică a făcut acest gest cu adânca convingere că România nu-și va dezvolta niciodată o flotă agresivă ci una pentru apărarea păcii, alături de flotele popoarelor iubitoare de libertate și pașnică propășire. Marina Democrată, în această zi de sărbătoare a reînvierii ei, asigură întreg poporul că va continua să-și pună toate eforturile în slujba intereselor adevărate ale țării și în slujba păcii.”.[4]
 

Din culisele Zilei Marinei

 
„La canoniera “Locotenent-comandor Stihi Eugen”, în afara atribuțiunilor de ofițer cu navigația și transmisiunile, mai eram și instructor pentru pregătirea marinărească, școala de rame și școala de înot a militarilor în termen - menționează în amintirile sale regretatul comandor Mircea Matei. Organizasem armamentele bărcilor cu militari repartizați pe ani de instrucție, astfel încât cei mai tineri să poată fi îndrumați de către camarazii lor mai vârstnici. Tot așa și la școala de înot, fiecare bun înotător răspundea de unul sau doi militari, atât pentru inițiere cât și pentru supraveghere și asigurare în caz de pericol.
 
Deoarece pentru concursurile de bărci și înot care se desfășurau anual de Ziua Marinei, fiecare navă își pregătea din timp câte un armament de barcă și o grupă de înotători, desigur că și la nava noastră apropierea acestui eveniment nu putea fi trecută cu vederea. În acest scop selecționasem pentru concursul de bărci un armament compus din zece militari tot unul și unul. Înalți, voinici și cu o forță fizică deosebită, îndoiau ramele în momentul plecării bărcii. Subliniez acest fapt că pe atunci exista o tradiție în Marina Militară. Cine rupea o ramă pe timpul când făcea parte din armamentul unei bărci era recompensat cu o permisie de zece zile!
 
Majoritatea militarilor în termen care formau armamentul bărcii de concurs erau lipoveni, așa că trasul la rame constituia modul lor normal de deplasare în viața de toate zilele. Aveam mare încredere în ei, dar nu puteam neglija faptul că și celelalte nave dispuneau pentru concurs de armamente la fel de bune. Dacă pentru concursul de bărci mai aveam unele îndoieli asupra rezultatului final, la înot eram sigur că nava mea se va situa pe locul întâi. Această încredere se datora faptului că din efectivele bordului făcea parte un militar din anul II, Nicolae Zainea, brăilean de baștină, crescut pe malul Dunării, care era un înotător deosebit de bun. La antrenamentele pe care le executam sau la ședințele de înot nu avea contracandidat. Își depășea adversarii din start, iar la sfârșitul unei curse se situa la distanță considerabilă față de ei. Faptul că era țigan nu deranja pe nimeni, cu atât mai mult cu cât fiind de meserie lăcătuș, la bord era unul din cei mai buni motoriști. Tot echipajul navei îl respecta atât pentru performanțele sale cât și pentru comportamentul său civilizat.
 

Blatul

 
După îndelungate antrenamente, sosește în cele din urmă și mult așteptata Zi a Marinei - 15 august 1947. La festivitate au luat parte navele existente la acea dată în portul Constanța - două distrugătoare, două canoniere, un torpilor și nava-școală “Mircea”. Navele erau dispuse între danele 0 și 5 iar bricul, care era folosit ca tribună, era acostat la dana 6. Aici erau așteptate persoanele oficiale de către comisia de organizare, care tot aici distribuia și premiile primilor clasați. Prima probă, concursul de înot. La dana o forfotă mare și circa 30 de militari stăteau aliniați pe dig, așteptând plecarea.
 
Se dă startul. Parcă demonstrativ, Zainea al meu se aruncă ultimul în apă, probabil pentru a-și pune în evidență superioritatea. Ajuns în apă, pornește dezlănțuit, îi ajunge din urmă pe concurenți și după circa 10 - 15 metri îi depășește cu mult. Pe măsură ce timpul trecea, distanța dintre el și urmăritori se mărea în mod considerabil. Pe cheu, ofițerii care aveau concurenți în cursă își încurajau oamenii, strigând în megafoane, care de care mai tare. Zainea conducea detașat cursa, iar eu, care mă aflam pe uscat la traversul lui, țineam megafonul sub braț și priveam încântat la performanța acestuia.
 
Când mai rămăseseră de parcurs doar circa zece metri până la finiș, nu mi-a venit să cred ce-mi văzură ochii. Zainea se oprește și începe să înoate pe loc, fără să mai înainteze nici măcar un centimetru. Crezând că i s-a pus vreun cârcel, am început să urlu în megafon, adresându-i cuvinte de încurajare pentru a face un ultim efort. Toate insistențele mele au fost zadarnice. Ca și când nu m-ar fi auzit, Zainea nu s-a clintit din loc, până când lângă el a ajuns cel care conducea cursa în urma sa. În momentul când acesta a ajuns în dreptul lui, a reluat cursa menținându-se la numai jumătate de metru în urmă. Și-a lăsat adversarul să atingă scara bricului, după care a atins-o și el, situându-se pe locul doi. Eu încă nu-mi revenisem din nedumerirea în care mă aflam, neputându-mi explica cum s-a întâmplat un asemenea eșec.
 
Lămurirea a venit la puțin timp, după ce Zainea a coborât de pe bric cu premiul obținut, pe care mi l-a arătat, spunându-mi: “- Domnule aspirant, vă rog să mă iertați. Eu am demonstrat asistenței că puteam să iau locul întâi, dar credeți-mă că nu l-am vrut. Aflasem mai înainte de concurs că locul întâi urma să câștige o cupă, și pe aceea o luați dumneavoastră și o expuneați la careul navei. Locul doi câștiga un ceas de mână. Priviți-l, este al meu și plec cu el acasă, ca amintire de la Marina Militară!”.
Am rămas fără replică. Totuși, nu am putut să nu-i dau dreptate. Vina nu-i aparținea lui, ci organizatorilor, care nu au asigurat judicios distribuirea premiilor.
 

Curat ghinion!

 
Cum, de regulă, o nenorocire nu vine niciodată singură, soarta nu m-a cruțat nici pe mine, în continuare. După eșecul de la înot, a urmat al doilea, mult mai grav, care m-a afectat mult mai serios. În conformitate cu programul de desfășurare a activităților zilei respective, urma să aibă loc concursul de bărci. Datorită faptului că navele participante la festivitate erau din clase diferite, și bărcile acestora erau de tipuri diverse. Așa se face că pe linia de plecare erau bărci de 10 + 1 rame, 8 + 1, 6 +1 și baleniere. În mod normal, un asemenea concurs nu putea fi organizat, bărcile nefiind omogene. Totuși, comisia de organizare a hotărât că un asemenea concurs nu putea lipsi de la o astfel de sărbătoare. Din această cauză, poziția de plecare era stabilită la distanțe diferite, în funcție de mărimea bărcii și a numărului de rame. De asemenea, armamentele nu concurau cu bărcile proprii, ci cu bărci repartizate printr-o tragere la sorți.
 
Spre neșansa noastră, barca ce ne-a revenit nouă, cei de la canoniera “Stihi”, a fost una din bărcile de salvare ale bricului “Mircea”. Spre deosebire de celelalte, aceasta era o barcă de 10 + 1 rame, prevăzută cu instalații metalice de montare a velelor și, în plus, dotată cu chesoane de aer, așa încât întrecea în greutate cu mult greutatea celorlalte bărci. Era greu de crezut că o astfel de barcă ar fi putut întrece o barcă de 8 + 1 sau o balenieră, dar ne mângâiam cu speranța că vom reuși măcar să facem față concursului.
 
Militarii din armamentul bărcii erau foarte nemulțumiți de șansa ce li se acordase, iar eu căutam să-i încurajez, spunându-le că datorită antrenamentelor făcute, puteam să ne menținem pe un loc onorabil măcar așa, de ochii lumii. După ce s-au mai calmat, ne-am îndreptat spre linia de plecare. Dată fiind greutatea bărcii, poziția noastră era mai avansată în raport cu celelalte bărci. S-a dat startul. Cu un efort supraomenesc, militarii au acționat cu atâta forță încât ramele s-au îndoit ca niște arcuri. Cu toate acestea, barca abia s-a urnit din loc. Timp suficient ca ceilalți să ne depășească, încă de la plecare.
 
Ca la orice concurs, eu, în calitate de șef de barcă, am început să-i încurajez atât cu vocea cât și cu gesturile. Le vedeam fețele îmbujorate și transpirate de efort, privirile disperate și neputincioase pe care le aruncau spre celelalte bărci și strigătele de îmbărbătare pe care și le adresau reciproc. Totul era zadarnic și iar zadarnic. Barca noastră pierdea distanță văzând cu ochii. Înaintam greu de tot, parcă am fi avut pe cineva la remorcă. Când prima barcă a trecut linia de sosire, noi mai aveam de parcurs o distanță apreciabilă.
 
Văzând și ultima ambarcațiune trecând prin fața tribunei, cu ramele ridicate sus pentru onor, nu am mai putut rezista. Am schimbat direcția de mers și m-am refugiat cu barca în spatele danei nr. 8. Comandantului navei nu i-am putut da nici o explicație asupra eșecului și mi-am motivat refugiul susținând faptul că, în caz contrar, aș fi perturbat buna desfășurare a programului. ... Clarificarea eșecului a avut loc a doua zi, când echipajul bricului a ridicat barca la bord. Derivorul bărcii era lăsat la apă. Inițial am crezut că cineva l-a lăsat intenționat, pentru a ne scoate din concurs. Totuși, m-am înșelat amarnic.
 
Stând de vorbă cu militarii din armamentul nostru, aceștia mi-au declarat că atunci când am luat barca de la bric, unul dintre ei a văzut un bulon care ieșea dintr-o cutie de tablă, aflată perpendicular sub bancheți. Deoarece îl jena la genunchi, a tras de el și l-a scos de la locul lui. S-a auzit un zgomot metalic, de parcă ar fi căzut ceva, însă nimeni n-a văzut nimic deosebit. În realitate, militarul trăsese de bulonul care fixa derivorul bărcii aflat în interior. Prin îndepărtarea bulonului, derivorul s-a desprins și a ieșit sub chila bărcii și, din această cauză, rezistența la înaintare a crescut considerabil.
 
Cum nimeni nu știa ce este un derivor, cum se manevrează și la ce se folosește, nu s-au sesizat de zgomotul auzit și au adus barca lângă nava noastră spre a mă lua pentru participarea la concurs. Când i-am raportat comandantului adevărata cauză a eșecului, acesta mi-a replicat: «- Și crezi că asta te scuză? De ce oamenii nu au știut ce este un derivor? Cine trebuia să-i învețe și cine trebuia să verifice dacă nu cumva derivorul este la apă?».
Am înghițit în sec, mi-am asumat partea mea de vină și am tras concluzii pentru viitor. Mai învață omul și din greșelile proprii.”.
 
Sursa foto: Colecția comandorului dr. Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Aşteptându-l pe „Mircea“ Cartul înrouratelor regăsiri (galerie foto + document)
 
[1] ,,De la Matei, citire. Vaporul cel mare”, în ,,Ziua de Constanța”, ediție online, vineri, 8 februarie 2019.

Comentarii

Adauga un comentariu

Adauga comentariu

Nume*

Comentariu