Marin Sorescu cu o zi înaintea morții

Marin Sorescu a murit în 1996, după numai şapte ani de viaţă trăită în libertate. Prins într-un vârtej de invidii, demoralizat, copleşit de boală, a reuşit, totuşi, în acest scurt interval să se ocupe de reeditarea operei sale şi să scrie texte noi.

Până la urmă, a învins. A învins asemenea ciobanului din Mioriţa, transformându-şi suferinţa în poezie. De o frumuseţe diafană, fără termen de comparaţie în literatura română de dată recentă, sunt poeziile din ultimul an de viaţă, cele mai multe scrise pe patul de spital (şi reproduse în volumul Puntea).

Iată, ca exemplu, poemul Scară la cer, datat 5.XI.1996, în care, din subţirimi şi năluciri, din sugestii, din înţelesurile abia sesizabile ale unui zâmbet trist se construieşte drama zguduitoare a despărţirii definitive de viaţă:

„Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite şi/ Scara la cer - zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâş! Pâş!"

Simplitatea şi firescul enunţurilor, reprezentarea naivă (ca într-o pictură dintr-o biserică ortodoxă) a despărţirii sufletului de trup - totul contribuie la crearea impresiei puternice de omenesc al trăirii, de autenticitate. Poetul nu ne oferă o retorică a extincţiei, ci ni se arată el însuşi, întins pe patul de spital. Parcă îi auzim respiraţia.

Din 6.XI.1996 datează alt text tulburător, Durere pură, în care este schiţată, în aceeaşi termeni, o dialectică a suferinţei:

„Nu mi-e rău ca să-mi fie bine,/ Mi-e rău ca să-mi fie şi mai rău./ Ca marea cu valuri verzi înşelătoare,/ Nici durerii nu-i pot ghici fundul// Fac scufundări în durerea pură,/ Esenţă de ţipăt şi disperare,/ Şi mă întorc la suprafaţă vânăt/ Ca un scafandru care şi-a piedut/ Rezervorul de oxigen.// Mă rog de împăratul peştilor/ Să-mi trimită un rechin de treabă/ Să-mi taie calea."

Nu există melodramă în aceste însemnări dinaintea morţii, există numai tristeţe pură. Nu există cuvinte mari, există numai cuvinte simple, din limbajul vieţii de fiecare zi. Poetul i se încredinţează cititorului, ca unui preot.

Citind cartea, observăm, cu o strângere de inimă, cum poemele, aproape toate datate, ne duc tot mai aproape de ziua morţii. Cu numai o zi înainte de a închide ochii pentru totdeauna, poetul încă ne mai ţine la curent - zâmbind subţire, aşa cum a făcut toată viaţa - cu situaţia în care se află. Marin Sorescu a fost poet până în ultima zi a vieţii lui.

Alex Stefanescu