Lungul drum al divorţului dintre ROBOR şi creditare

Parteneriatul ROBOR-creditare s-a rupt, înainte de orice, din cauza formulei de calcul al dobânzii la împrumuturile acordate de bănci. O formulă pe care n-au stabilit-o nici BNR şi nici băncile. Era în lege. O lege iniţiată de autoritatea guvernamentală care se ocupă de protecţia consumatorilor, asumată de guvern prin Ordonanţa de Urgenţă 50/2010, apoi votată de Parlament.

Formula, în sine, este simplă: dobânda â ROBOR Ă marja băncii. Numai că şi ROBOR-ul, şi marja băncii s-au dovedit a fi doi indicatori de o complexitate ieşită din comun, legaţi nu numai de dinamica pieţei monetare interbancare şi de rata de politică monetară a Băncii Naţionale, ci şi de cotloanele economiei reale.

Divorţul, pronunţat tot printr-o ordonanţă de urgenţă - OUG 19/2018, care a modificat OUG 114/2018 - , devenise inevitabil. De ce? Pentru că ROBOR-ul, fiind o oglindă, un indice al pieţei monetare interbancare, care dacă este citit corect dă informaţii importante, nu a jucat rolul de joker pe piaţa creditelor. Şi cum, ani buni, ROBOR-ul nu a avut în niciun fel de-aface cu creditele - până în 2010, când legea i-a dat o misiune în plus, peste rolul lui în piaţa monetară interbancară, să intre în formula de calcul al dobânzilor la creditele populaţiei - decizia cea mai sănătoasă a fost revenirea acestui indicator la rosturile lui iniţiale. Un nou indicator variabil, IRCC, luând locul ROBOR-ului lângă marja băncii, care este fixă pe toată durata contractului de creditare.

Dar această reglementare, de natură comercială, deci civilă, nu este retroactivă. Creditele în derulare vor continua aşadar să fie legate de ROBOR. Din această perspectivă, mai cu seamă că au curs numeroase acuzaţii privind manipularea ROBOR-ului, probele împotriva acestei aberaţii trebuie să fie administrate în continuare.

Am arătat, în comentariul de săptămâna trecută, că ROBOR-ul nu poate fi manipulat. Să plecăm - spre o mai clară înţelegere - de la o piaţă prea bine cunoscută, de intermediere de produse electronice, în care acţionează operatori ce distribuie magazinelor mărfurile achiziţionate de la fabrici sau de la companii de import, unii fiind vânzători, alţii cumpărători. Este firesc ca toţi aceşti operatori să discute între ei, să se înţeleagă la ce preţuri vor bate palma. Dacă la un anume preţ, afişat, nu sunt cumpărători, nu înseamnă că preţul nu-i real. Aici „marfa" fiind ROBOR-ul, un produs sofisticat, cei care „afişează" preţuri la vânzare sunt obligaţi să coteze şi preţurile la cumpărare, la diferenţe ce nu pot să depăşească 0,50-0,75 la sută. Iar această reglementare exclude orice trucaj şi orice fel de cartel, cunoscut fiind faptul că în primul sfert de oră de după afişarea cotaţiilor s-ar putea trezi cu ordine de cumpărare pe care ar fi obligate să le onoreze. Ce bancă ar fi nebună să-şi fure singură căciula?

Dar o bancă, atunci când se împrumută de pe o zi pe alta, sau pentru două zile, nu ar putea să fie victimă sigură a lăcomiei altor bănci? Să vedem ce arată cifrele. Cele mai multe tranzacţii se fac la o zi, la două zile ori la o săptămână. De multe ori cuprinzând 90 la sută din totalul tranzacţiilor. Iar cele mai multe bănci se împrumută pe termene foarte scurte nu pentru că ar fi „în criză disperată de lichidităţi", ci din multe alte motive. O bancă poate să aibă, într-o zi, două mii de clienţi care fac plăţi şi numai o mie de clienţi de la care încasează. Pentru diferenţă apelează la un împrumut interbancar. Dacă băncile la care apelează vor „s-o ardă", va veni la Banca Naţională. Doar costul împrumutului are drept plafon dobânda Lombard. Dobândă al cărei nivel actual, de 3,50 la sută, reprezintă şi un plafon pentru cotaţiile ROBOR. Dacă o bancă se împrumută peste această cotă, ceea ce totuşi se întâmplă rar, sună Cinteză (directorul Supravegherii din BNR) şi cere explicaţii.

Băncile care „sar peste Lombard", cazuri rare, o fac uneori pentru că nu au garanţii să vină la facilitatea de credit a BNR. Fiindcă, de exemplu, au vândut titlurile de stat. De ce? Ca să facă profit. Le-au vândut fără să ţină seama că ar putea, cândva, să aibă nevoie să se împrumute şi, fără titluri, neavând deci acces la facilitatea de credit a BNR, vor plăti scump, înregistrând pierderi mai mari decât au câştigat. Dar asta nu înseamnă că BNR face presiune asupra băncilor, cerându-le cum să coteze ROBOR-ul: sus ori jos.

Adrian Vasilescu